Inţelepciunea şi de curajul întemeietorilor noştri de ţară: Cuvioasa Teofana Basarab
Cu câteva luni înainte de a trece la cele veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei m-a chemat la reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus: „Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi să le finisez pe toate. Am în vedere efortul pe care trebuie să îl fac cu prilejul împlinirii a două milenii de creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în străinătate, congrese, simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi dedica în întregime acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată şi greul îmi va apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura română. Îţi dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetare. Eşti liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă, poţi să faci articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva, măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la dispoziţie Mitropolitul Nestor, voi fi mulţumit. Primeşte acest odor de la mine, părinte Alexandre şi nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinţilor, luptă-te şi frăţia ta, ca să fie înscrisă şi în calendarul nostru. Pe măsură ce vei studia documentaţia, vei înţelege mai bine ce vreau să-şi spun!”
Am primit materialul de la Vlădica Nestor cu emoţie, cu bucurie dar şi cu teamă. Erau două teme de care nu mă ocupasem niciodată în cercetările mele. Am parcurs acasă fiecare fişă, fiecare însemnare, fiecare fotografie. Cu cât citeam mai mult, cu atât orizontul se lărgea şi problemele căpătau noi valenţe.
Am avut mai întâi în vedere tema cu Teofana Bsarab. Documentaţia pusă la dispoziţie de Vlădica Nestor provenea mai mult din bibliografie bulgară. Xerocopii după cărţi, articole şi studii din literatura istorică bulgară, mai multe fotografii de obiective istorice, de miniaturi, de monede şi conducători politici. Mai multe fişe citate şi notiţe disparate privind epoca şi personajele istorice implicate, completau documentaţia.
De la bun început mi-am dat seama că această documentaţie trebuie adusă la zi şi aprofundată bibliografia românească, pentru a putea întregi imaginea epocii şi a înţelege personajele. Un lucru de loc uşor în condiţiile unei biblioteci personale nu tocmai bogate.
Corespondenţa cu mitropolitul se desfăşura într-un ritm destul de alert şi în toate scrisorile nu uita să mă întrebe în ce stadiu am ajuns cu valorificarea materialului. Mă străduiam, dar lucrul nu înainta. Ce încercam să construiesc într-o zi, se dărâma a doua zi, fiindcă alte date apăreau, care schimbau concluziile precedente.
Când am aflat vestea decesului ierarhului, am răsuflat oarecum uşurat, fiindcă scăpam de o sarcină destul de grea. A trecut vremea şi am continuat să completez documentaţia, dar într-un ritm mai lent şi mai aprofundat. Totuşi, nimic nu se închega. Un serial de articole publicat în cotidianul „Datina” din Drobeta Turnu-Severin, prelucra materialul cu fiica lui Basarab, mai mult sub forma unui roman istoric, ceea ce nu mă mulţumea. Nu era ceea ce mi-as fi dorit.
Într-o noapte l-am visat pe Vlădica Nestor. A apărut pe ecranul televizorului, vedeam clar imaginea lui, vedeam că vorbeşte, dar nu auzeam nimic. La un moment dat, l-am auzit spunându-mi: „Păcat că laşi timpul să rezolve problemele!”. Imaginea a dispărut şi somnul meu s-a spulberat. Am înţeles şi am reluat lucrul la cartea cu Teofana Basarab. Am colindat cât mi-a stat în putinţă bibliotecile publice, librăriile, am parcurs numeroase cărţi, reviste, dar nu pot spune că am epuizat bibliografia. Tema rămâne pentru mine o preocupare permanentă, iar acest prim rod al strădaniilor mele, sper să se închege într-o carte.
Am bucuria de a fi găsit la Prea Sfinţitul Părinte Nicodim şi chiar astăzi la Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Teofan, înţelegerea şi bunăvoinţa, de a mă sprijinii în susţinerea documentaţiei privind dorinţa regretatului mitropolit Nestor Vornicescu de a fi canonizată şi în Biserica Ortodoxă Română Cuvioasa Teofana Basarab. Înaltul Teofan chiar mi-a dat ca sarcină acum să întocmesc urgent un referat, să ia legătura cu mitropolitul de la Vidin să iau toate datele de acolo, care ne lipsesc, pentru a întocmi documentaţia necesară, înaintării la Sfântul Sinod.
Pentru a înţelege mai bine pe Teofana Basarb, trebuie să înţelegem contextul istoric în care a apărut ea. Sunt intrigat de multe ori, când, trecând pe coridoarele şcolilor, întâlnesc tablouri ale lui Basarab I, în care scrie că a fost domnitor al Tării Româneşti din 1330 până în 1352.
Ei bine, cu mult timp înainte, el condusese Ţara Românească. Încă din 1323, lupta alături de bulgari ca să îi apere de bizantinii, care vroiau malul Mării Negre. Încă din 1323, se luptă cu tătarii la Întorsura Buzăului şi îi goneşte până în nordul Mării Negre şi de acolo avem ţara lui Basarab, Basarabia. Încă din 1323, până în 1330, se amestecă în luptele din Banat, dintre nobilii de acolo şi curtea de la Buda, iar Basarab are un cuvânt foarte puternic de spus.
Basarab se căsătoreşte cu Marghita, o unguroaică de aici de la Turnu Severin (Severinul era stăpânit în momentul respectiv de către unguri, cavalerii ioaniţi erau foarte puternici aici înainte de 1330) de religie catolică. Basarab, din diplomaţie, poate mai puţin din iubire se căsătoreşte cu ea, construieşte o mică mânăstire la Câmpulung Muscel, întreţine legături foarte strânse cu Mehedinţiul şi încerc să cred că originile Basarabilor sunt din părţile Mehedinţiului, având în vedere nu numai legăturile strânse pe care le au toţi moştenitorii lui Basarab cu podişul Mehedinţiului, dar şi frecvenţa foarte des întâlnită a numelui de Basarab în satele din podişul Mehedinţiului, începând de la Bâlvăneşti în sus.
Basarab I are două fiice: Teodora, Ruxanda şi un fiu, Nicolae Alexandru. Din raţiuni politice mai cu seamă, îşi căsătoreşte aceste două fiice cu doi tineri, unul bulgar, altul sârb, care vor ajunge Ţari, respectiv Ioan Alexandru, nepotul lui Mihail Şişman, ţarul bulgar şi pe Ruxanda cu Ştefan Deceanschi, care va ajunge Ţar al Serbiei. Era o mişcare politică extraordinară în contextul vremii, pentru a asigura stabilitatea, pentru a-şi asigura sprijinul din sud. Cât o fi fost de sinceră căsătoria dintre Teodora şi Ioan Alexandru, nu ştim.
Cert este că, timp de mai bine de un deceniu, Ioan Alexandru guvernează mai mult cu numele, pentru că Teodora, fostă Basarab, are o activitate extraordinară în plan politic, dar mai ales în plan cultural. Se creează la Loveci o adevărată şcoală de cultură, bulgară bineînţeles, unde se traduc şi se copiază manuscrise de la Muntele Athos, de la curtea bizantină. Multe dintre ele astăzi sunt la mari biblioteci şi muzee de la Londra, Leningrad şi Moscova. Nu mai vorbesc de cele din Bulgaria. Aşadar, Teodora desfăşoară o activitate culturală fără precedent. În urma luptei de la Verbujd, din 1330, dintre bulgari şi sârbi moare Mihail Şişman, ţarul bătrân al Bulgariei şi locul lui este luat de nepotul său Ioan Alexandru, despotul de Loveci, respectiv soţul Teodorei.
Ajunsă Ţarină a Bulgariei, ea încearcă să continue activitatea culturală în Bulgaria. Au împreună cinci copii, trei băieţi şi două fete.
Nenorocirea este că între Teodora şi Ioan Alexandru, existau nişte diferenţe de caracter enorme. Ioan Alexandru era un om foarte uşuratic şi foarte afemeiat. Un oportunist, care nu pregetă să sacrifice orice valoare spirituală, pentru a-şi împlini scopul.
Dovadă că, în calitate de ţar al Bulgariei, nu ezită să se dea bine cu evreii din Târnovo, se îndrăgosteşte de o evreică frumoasă dar foarte bogată, o alungă pe Teodora Basarab de la Curte, în 1347, deci la numai 24 de ani de căsnicie, se căsătoreşte cu această evreică, pe care o botează creştină ortodoxă şi îi pune numele la botez Teodora, pentru ca în acte să figureze în continuare Ţarul Ioan Alexandru şi Ţarina Teodora, cu scopul de a-i păcăli pe urmaşi. Dar nu i-a păcălit pe contemporani, pentru că bulgarii au avut un cult deosebit pentru adevărata doamnă Teodora Basarab, cunoscându-i drama.
Nu era vorba numai de despărţire în cadrul căsniciei Teodorei. Era şi un scurtcircuit politic foarte periculos. Se întâmplă însă un lucru neprevăzut. Ea nu se întoarce la tatăl său, fiindcă astfel ar fi putut declanşa un adevărat război, aici, în Balcani, între Ţara Românească şi Bulgaria, ci ea se călugăreşte. Primeşte această lovitură pe care i-o dă viaţa, cu smerenie, ca pe un dat de la Dumnezeu.
Dar nenorocirea nu se opreşte aici. Evreica, noua Ţarină a Bulgariei, încearcă să-şi facă loc precum puiul de cuc şi otrăveşte pe Mihai, unul dintre fii Teodorei cu Ioan Alexandru.
Există o miniatură şi am această fotografie a ei, în care maica Teofana, – Teofana fiind numele pe care şi-l luase prin călugărie -, îşi plânge copilul otrăvit la catafalc. Băiatul cel mare, Straţimir, intră în conflict foarte curând cu noul frate vitreg, numit Şişman, fiul evreicei botezate Teodora, un tip foarte viclean, foarte invidios, care căuta cu orice preţ să rămână singur moştenitor al tronului tatălui său. Între cei doi nu a avut loc niciodată vreo înţelegere sau pace.
Poate şi pentru a-şi aplana mustrările de conştiinţă pe care le are, în urma morţii lui Mihail, Ţarul Ioan Alexandru hotărăşte la un moment dat să-şi împartă ţara în două părţi şi partea dinspre vest o dă fiului cel mare Straţimir, fiu al Teodorei, respectiv Teofana Basarab, iar acesta se mută la Vidin, unde îşi face capitala. Apar, din 1365, două ţarate în Bulgaria, cel de est şi cel de vest. Cel de răsărit este condus de Ioan Alexandru, care îşi asociază foarte curând pe Şişman, iar cel de vest este condus de Straţimir.
Maica Teofana se retrage de la mânăstirea de maici de lângă Târnovo, la Vidin, la fiul său. Straţimir se căsătoreşte, din interese politice bineînţeles, cu vara lui primară, din păcate, Ana, fiica lui Nicolae Alexandru, fratele mamei. Asemenea căsătorii se întâmplau des la curţile domnitoare, cum tot aşa se făceau căsătorii , din interese politice, între copii de 5-6 ani, iar copiii nici nu se vedeau.
Ana, o fată foarte inteligentă, sub îndrumarea soacrei şi în acelaşi timp şi mătuşii sale, începe o activitate culturală fără precedent la Vidin. Şi reuşesc să facă, la scurt timp, din Vidin cel mai puternic centru cultural medio-bulgar al vremii. Se traduc şi se copiază nenumărate manuscrise. Important este un florilegiu de vieţi de sfinte, care este realizat, fără îndoială, sub îndrumarea Teofanei Basarab. Se propunea un model de viaţă creştinească şi călugărească prin acest florilegiu, care astăzi se află la Biblioteca Universităţii din Graz, Austria.
Slăbirea ţării şi frecuşurile dintre cei doi fraţi, Straţimir şi Şişman, fac ca pericolul turcesc să avanseze foarte mult spre Bulgaria. Se va ajunge la 1393, ca ţaratul de răsărit, condus de Şişman, să cadă sub turci. Şişman se pare că este luat ostatic. Peste trei ani va cădea şi cel de apus, condus de Straţimir. Din acel moment, nu se mai ştie nimic de familia domnitoare a lui Straţimir.
Facem precizarea că, în vremea respectivă, lucrează o fascinantă diplomaţie românească, promovată atât de Basarab, cât şi de fiii săi, iar maica Teofana îşi are rolul ei în această politică.
Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de concubina soţului, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală.
*
**
Din parcurgerea şi studierea acestui vast material, am înţeles şi am fost uimit de înţelepciunea şi de curajul întemeietorilor noştri de ţară.
Într-o vreme în care nimeni nu ne recunoaşte existenţa, într-o vreme în care mari puteri, precum regatul Ungariei şi hoarda tătarilor îşi disputau întâietatea întru stăpânirea acestor părţi de lume, într-o vreme în care nu se ştia clar până unde se întinde catolicismul şi până unde ortodoxia, într-o vreme în care imperii precum cel bizantin se îndreaptă spre prăbuşire, iar altul mai puternic, cel otoman, ameninţă din sud, românii se afirmă ca un factor de rezistenţă, ca un popor suficient de matur, care îşi cunoaşte interesele şi îşi clădeşte idealuri pentru care este în stare să lupte veacuri de-a rândul.
Românii dovedesc înţelepciunea de a se uni sub conducerea unui singur comandant, marele voievod, au energia necesară de a munci cu disperare pentru a crea un stat puternic şi bogat, au o abilitate politică de invidiat, au curajul extraordinar de a lupta pe viaţă şi pe moarte cu un duşman în majoritate covârşitoare la număr, instrucţie şi dotare tehnică, au capacitatea strategică de a se folosi de toate avantajele pe care le oferă configuraţia terenului în cadrul conflictelor armate, ştiu să se folosească de tratativele cu puternicii zilei, au maturitatea necesară pentru a întemeia şi consolida un stat puternic în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Se clatină şi se prăbuşesc puteri mari în jurul Ţării Româneşti, Hoarda de aur, Imperiul Bizantin, Ţaratul Bulgar, Ţaratul Sârb; altele, precum Imperiul Otoman se ridică la orizont tot mai viguros, dar românii rezistă cu îndârjire şi îşi afirmă tot mai mult existenţa în contextul popoarelor europene, ei înşişi străjeri la porţile Europei.
Cuvioasa Teofana Basarab ne poartă în lumea balcanică, în general şi în spaţiul balcanic medieval, în special. Studierea acestei epoci, 1320-1400, este atât o lecţie de istorie, cât şi o lecţie de viaţă.
Dacă din istoria românilor am învăţat atâtea lucruri pozitive, din istoria bulgarilor şi sârbilor învăţăm, din păcate, multe aspecte negative. Prăbuşirea celor două ţarate, precum şi a Imperiului Bizantin, nu s-a datorat numai turcilor, ci în primul rând bulgarilor, sârbilor şi bizantinilor înşişi.
Oameni cu putere de decizie la timpul respectiv, nu au fost la înălţimea vremii lor. Lipsa de integritate morală şi de caracter, fărâmiţarea în stătuleţe, mândria excesivă a unor capete încoronate, lipsa de legătură cu realitatea a altora, lipsa de capacităţi politice de coeziune a principalilor factori de pe scena balcanică sau chiar europeană, în vederea duşmanului comun, au făcut ca să se schimbe cursul firesc al evoluţiei acestor state pentru multe secole.
Este foarte interesantă şi plină de bună-cuviinţă politica domnitorilor români. Ei nu poartă războaie de cotropire. Ei îşi apără propria ţară şi propriul popor şi dau o mână de ajutor altora, care le cer aceasta, pentru a-şi apăra destinele.
Românii ar fi putut să dea o altă istorie sau o altă orientare politicii şi configuraţiei europene. Situaţi la cumpăna dintre marile puteri politice şi religioase ale lumii, ar fi putut să tragă oricum foloase mult mai mari. Politica lor s-a păstrat însă, în limita unei bune-cuviinţe creştineşti, care ar trebui studiată în mod deosebit.
Fără îndoială că în planul lui Dumnezeu acest lucru a cântărit destul de greu, ceea ce a făcut ca statele întemeiate de români nu numai să existe de-a lungul veacurilor, dar să-şi capete şi independenţa şi unitatea aproape depline.
În cele trei sferturi de veac de care ne ocupăm, sunt momente clare, în care o altă atitudine a românilor ar fi schimbat faţa sud-estului european pentru multe veacuri. Câteva scenarii politice ne pot edifica în acest sens. Dacă românii s-ar fi unit cu ungurii, ar fi cucerit cu uşurinţă Serbia şi Bulgaria şi de acolo până la cucerirea Imperiului Bizantin nu ar fi fost decât un pas. Dacă s-ar fi unit cu tătarii şi ar fi pornit ofensiva împotriva ungurilor, şanse de victorie ar fi fost foarte sigure. Pe baza relaţiilor de rudenie cu ţarii bulgari şi sârbi, românii ar fi putut realiza o coaliţie anti-maghiară, fiindcă toate cele trei popoare au avut de suferit de pe urma ungurilor în această perioadă.
Şi, totuşi, românii rămân în graniţele lor, rămân şi în religia lor, punând stavilă expansiunii înverşunate lipsite de orice scrupule aşa cum se va vedea, a catolicismului. Rămân în credinţa lor până la sfârşit, pentru că pe pământul lor nu a existat o moschee măcar. Au dat românii turcilor şi copii, şi cereale, şi vite, şi aur, şi bani, dar nu le-au dat niciodată dreptul să construiască şi să rămână pe pământul românesc.
Este admirabil faptul, că într-o perioadă când popoare mai puternice şi mai mari, ca sârbii şi bulgarii, au fost îngenunchiate, iar ţările lor au ajuns paşalâcuri turceşti, iar Ţările Române şi-au păstrat întotdeauna statutul de suzeranitate, în cel mai rău caz de vasalitate.
Protagoniştii români din acele timpuri au ştiut să întemeieze, să consolideze edificii statale, dar de cele mai multe ori şi-au neglijat, ori au pus pe locul doi propria lor persoană, propria lor fericire. De cele mai multe ori interesul ţării este mai presus decât interesul personal, iar sacrificarea propriilor interese, aspiraţii şi bucurii, pentru binele neamului, al ţării, este element definitoriu al fizionomiei morale al acestora.
*
**
Jertfa spirituală pe care o depune cuvioasa Teofana la edificiul Ţării Româneşti a contribuit din plin la stabilitatea din zonă, la asigurarea cadrului necesar unei politici menite să pună stavilă pericolelor externe politice şi religioase, care pândeau Ţara Românească.
În acest context, înţelegând lucrarea Cuvioasei Teofana Basarab, considerăm că noi, românii, avem mult mai multe motive să o aşezăm pe această martiră a neamului la loc de cinste în panteonul istoriei şi credinţei noastre.
Şi o precizare aş mai face. Despre Sfântul Nicodim s-a zis şi aşa şi asa, că ar fi sârb, că ar fi vlah, că ar fi român. E posibil să fi avut şi grade de rudenie chiar în rândul familiilor conducătoare, macedo-române. Ei bine, de Teofana Basarab suntem siguri că a fost româncă. A susţinut şi istoriografia noastră, că Sfântul Nicodim este când întemeietorul, când organizatorul vieţii mânăstireşti în Ţara Românească, dar iată că Teofana Basarab estre cea dintâi călugăriţă, cel dintâi monah român cunoscut incontestabil.
Pr. Prof. Dr. AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA
Poliția bulgară continuă campania de anchetare a celor care se dclară români în zona Timocului Bulgăresc. In ștergerea identității românești a românilor din Bulgaria, poliției bulgare i s-a adăugat și directorul general care raspunde de românii de pretutindeni în ICR, care a anunțat organizatorii că nu susține cel mai important festival al romanilor din Bulgaria, Sarbătoarea românească de la Albotina, transmite corespondentul Romanian Global News din Vidin.
Zarişti româneşti… Părţi ale fiinţei noastre strămoşeşti ce se pierd într-o nedreaptă uitare… Timocul, Maramureşul istoric, sutele de sate moldoveneşti răsfirate dincolo de Nistru; nemaipunând la socoteală pe cele întemeiate de Dimitrie Cantemir în Rusia, prin care nu a mai călcat picior de român din ţară, vreme de decenii...
